Personalitatea Sfântului Ierarh Pahomie de la Gledin se conturează printr-o lucrare pastorală profund ancorată în realitățile Moldovei secolului al XVIII-lea, marcate de instabilitate politică, sărăcie și tensiuni confesionale. Ca Episcop al Romanului, Pahomie a înțeles că misiunea ierarhului nu se limitează la administrarea canonică, ci presupune prezență vie, discernământ și responsabilitate față de cler și credincioși.
Activitatea sa pastorală s-a concentrat pe întărirea disciplinei bisericești, sprijinirea vieții monahale și apropierea constantă de popor. A promovat un model de păstor atent, exigent, dar milostiv, capabil să asculte și să corecteze fără asprime. Într-o epocă în care educația teologică era inegală, Pahomie a intervenit direct pentru formarea preoților și pentru curățarea practicilor neconforme cu rânduiala ortodoxă. Vizitele pastorale, predica vie și exemplul personal au devenit instrumente centrale ale slujirii sale.
Fără ostentație, dar cu fermitate, a reușit să redea autoritate scaunului episcopal și să consolideze legătura dintre Biserică și comunitate. Moștenirea sa pastorală rămâne relevantă prin echilibrul dintre rigoare și iubire, dintre tradiție și adaptare responsabilă. Această activitate coerentă a fost susținută de viața sa ascetică, de respectul față de canoane și de capacitatea de a lua decizii ferme în situații delicate ale vremii sale tulburi și imprevizibile din Moldova episcopală istorică.
Rolul episcopului în reorganizarea vieții bisericești din Roman
Activitatea pastorală a Sfântului Ierarh Pahomie de la Gledin a început cu o evaluare realistă a stării clerului din Episcopia Romanului. A constatat lipsa de unitate, diferențe mari de pregătire și abateri disciplinare frecvente. Intervenția sa a fost fermă, dar graduală.
Pahomie a pus accent pe respectarea canoanelor și pe responsabilitatea preoților față de comunitățile lor. A cerut slujire corectă, viață morală și implicare reală în viața credincioșilor. Preotul nu trebuia să fie doar slujitor al altarului, ci și reper moral.
Vizitele pastorale au devenit o practică constantă. Episcopul mergea în parohii, discuta direct cu preoții și credincioșii, observa problemele reale și lua decizii pe loc. Această prezență a redus distanța dintre ierarhie și popor.
Măsurile sale au vizat clar:
- corectarea hirotoniilor făcute fără discernământ;
- combaterea neglijenței liturgice;
- stabilirea unor reguli clare pentru administrarea parohiilor;
- protejarea credincioșilor de abuzuri.
Prin aceste acțiuni, Episcopia Romanului a căpătat o structură mai coerentă. Autoritatea episcopală a fost restaurată, nu prin constrângere, ci prin consecvență și exemplu personal.
Predica, catehizarea și apropierea de credincioși
Un element central al activității pastorale a Sfântului Pahomie a fost predica. Nu predica sofisticat, ci clar și aplicat. Cuvântul său urmărea îndreptarea, nu impresionarea.
Într-o perioadă cu nivel scăzut de alfabetizare, predica era principalul instrument de catehizare. Episcopul adapta mesajul la realitatea satelor moldovenești. Vorbea despre păcate concrete, despre dreptate, familie și responsabilitate.
Pahomie încuraja dialogul direct cu credincioșii. Asculta problemele lor și intervenea atunci când situațiile o cereau. Această apropiere a creat încredere și stabilitate spirituală.
Catehizarea nu era lăsată la voia întâmplării. Preoții erau îndemnați să explice rânduiala slujbelor și sensul sărbătorilor. Accentul cădea pe trăirea credinței în viața de zi cu zi.
Direcțiile principale promovate au fost:
- spovedania regulată și conștientă;
- respectarea posturilor;
- evitarea superstițiilor;
- întărirea vieții de familie.
Prin această lucrare constantă, Sfântul Ierarh Pahomie a contribuit la maturizarea spirituală a comunităților. Credința nu mai era doar tradiție, ci asumare personală.
Sprijinirea monahismului și echilibrul dintre asceză și slujire
Viața monahală a ocupat un loc important în viziunea pastorală a Sfântului Pahomie de la Gledin. El însuși provenea din mediul monahal și cunoștea atât valoarea, cât și riscurile izolării excesive.
Ca episcop, a susținut mănăstirile ca centre de rugăciune și stabilitate duhovnicească. A intervenit pentru menținerea rânduielii și pentru evitarea abaterilor de la viața ascetică autentică. Pahomie a înțeles că monahismul trebuie să rămână legat de nevoile Bisericii. Nu a promovat retragerea totală, ci echilibrul dintre rugăciune și slujire. Călugărul trebuia să fie sprijin spiritual pentru comunitate.
A încurajat colaborarea dintre mănăstiri și episcopie. Monahii cu pregătire erau chemați să ajute la formarea clerului sau la misiune. Astfel, experiența ascetică devenea resursă pastorală.
Principiile sale au fost clare:
- respect strict pentru rânduiala monahală;
- respingerea formalismului gol;
- responsabilitate față de comunitatea bisericească;
- discernământ în asumarea ascultărilor.
Această viziune a consolidat rolul monahismului în viața eparhiei și a evitat tensiunile dintre clerul de mir și cel monahal.
Moștenirea pastorală și relevanța pentru Biserica de astăzi
Activitatea pastorală a Sfântului Ierarh Pahomie de la Gledin rămâne un model de echilibru și realism. A lucrat într-un context dificil, fără resurse moderne, dar cu o înțelegere profundă a oamenilor. A demonstrat că autoritatea autentică se construiește prin coerență și prezență. Nu a evitat conflictele, dar le-a gestionat cu discernământ. Nu a căutat popularitatea, ci îndreptarea.
Moștenirea sa se regăsește în câteva direcții esențiale. Disciplina nu este opusă iubirii, ci o formă de protecție. Predica simplă poate schimba mentalități. Episcopul trebuie să fie păstor, nu administrator distant. Pentru Biserica actuală, exemplul său rămâne actual. Provocările sunt diferite, dar principiile sunt aceleași. Claritate, responsabilitate și apropiere de oameni.
Lucrarea pastorală a Sfântului Pahomie arată că sfințenia se construiește prin fidelitate zilnică față de misiune. Nu prin gesturi spectaculoase, ci prin consecvență. Această moștenire continuă să ofere repere solide pentru slujirea episcopală și pentru viața Bisericii în ansamblu.
